Acolo unde gândul întâlnește sensul.
Drumul meu spre mine n-a fost nici ușor, nici elegant. A fost, de multe ori, incomod, brut, și plin de momente în care am vrut să fug. Am trăit în orele de dezvoltare personală acel gol în stomac care-ți spune „nu-mi face bine asta”, de parcă e mai simplu să torni un pahar de vin și să dai mai departe. Și pentru o vreme, chiar pare că merge.
Am fost expertă în a ascunde totul sub preș. Zâmbeam, funcționam, bifam. Dar ceva în mine se strângea, în tăcere. Și la un moment dat, preșul s-a umplut. N-am mai avut loc de mine însămi.
Cred că mulți dintre noi știm senzația asta. Venim din copilării unde emoțiile nu prea aveau voie, unde „ești bine” era răspunsul corect, indiferent ce simțeai. Așa că am învățat să ne adaptăm. Să ne ascundem. Să devenim performanți în a părea ok.
Prietenii mei au râs uneori când vorbeam cu pasiune despre psihologie. Și i-am înțeles. Râsul e, de multe ori, un mod subtil de a îmblânzi ceva ce ne înfricoșează. Dar dincolo de glume, am simțit și curiozitate. Și o dorință tăcută de a înțelege. Poate chiar de a simți altfel. Doar că nu e ușor să cobori în tine. Acolo unde e tăcere, teamă și lucruri îngropate de ani.
Sunt psiholog și psihoterapeut în formare integrativă. Dar nu vorbesc din cărți. Vorbesc din experiența omului care știe cum e să îți fie teamă de propriile trăiri. Care știe cum e să-ți fie rușine că simți prea mult, sau că nu simți deloc.
Nu cred în rețete. Cred în curaj. În procese. În pași mici care nu arată grozav pe Instagram, dar care contează enorm înăuntru.
Dacă simți că nu mai încape nimic sub preș… poate e timpul să-l ridicăm împreună. Fără grabă. Fără judecată. Cu spațiu, timp și prezență.